Încă puțin și vine Paștele. Anul acesta este, cumva, mai mult decât atipic. Nu suntem nevoiți să ne facem bagajele de plecare pentru că am ajuns la destinație cu o lună înainte, sau așa ceva. Ceea ce e absolut memorabil.
Eu nu am la mine accesorii de păr și nici rujul roșu. Ținuta e standard: de casă. Mi-am cumpărat o pensetă, că altfel n-aș fi putut lucra la calculator de atâta sprânceană neagră și stufoasă. Am la mine Nike-Air-urile, ceea ce-mi dă un sentiment de confort.
Să trecem la copii. De când stăm aici, și-au rupt toți pantalonii în genunchi. Nu mi se pare corect. Ei au avut mai multe modele și exemplare decât mine, cum să li se întâmple una ca asta? Robert a crescut. Îi sunt mici chiloții. Acum îi împrumută de la fratele mai mare. Cu niște mită, am rezolvat-o și pe asta.
Să vă spun ceva și despre soț? El are mereu cămășile la el, este elegant și când sapă în grădină. Sincer, îl invidiez.
Pregătirile noastre de Paște
Și anul trecut, în săptămâna Mare, ne pregăteam de Paște. Cu alte cuvinte, toți patru în mașină, cu bagajele făcute, ne îndreptam spre destinația de vacanță. Adică tot aici unde suntem și acum, într-un sătuc românesc de lângă Dunăre, care acum aparține Ucrainei.
Doar că, la o aruncătură de băț de vamă, mai exact, în Galați, am ”descoperit” că pașaportul mezinului este expirat. Nu de mult timp, de trei zile. Dar tot expirat se cheamă. Prin urmare, unii au mâncat ouă de Paște, alții nu. Povestea întreagă AICI.
Anul acesta nu doar că vom mânca cu toții ouă de Paște, dar le vom și vopsi. Cu alte cuvinte, de data aceasta ne-a expirat perioada de ”oaspete” și mai facem ceea ce obișnuiește să facă gazda, adică curățenie, spălat vase și poze la mâncare. 😀
În casă miroase a cozonaci. I-am și gustat, că altfel nu se putea. Au ieșit tare buni. Mi-ar plăcea într-o zi să pot să fac și eu asemenea opere de artă. Poate odată cu înaintarea în vârsta învăț să am răbdare pentru a mă împrieteni cu aluatul.
Mă bucură vremea de afară și mă uimește cum natura nu stă în loc. Săpămâna trecută admiram lalelele din curte, acum liliacul și-a desfăcut florile. Și copacii adineauri albi sunt plini de bobițe de fructe acum. Ce frumos!
Dar nici noi, oamenii, nu stăm în loc, chiar dacă în această perioadă nu plecăm mai departe de ușa apartamentului de la bloc sau a porții de la curtea casei. Înflorim și noi, da, fiecare în stilul și ritmul său. Și ne admirăm unii pe alții. Eu vă admir pe mulți dintre voi, să știți! Și vă urez să aveți Sărbătoare în suflet, mereu!
