Scriu articole cât e ziua de lungă. În gând. Și cred că dac-aș avea un asistent-spiriduș să mi le transcrie pe foaie, romane scoteam pe bandă rulantă și o mare scriitoare deveneam. Pe cuvânt! Și, nu știu cum se face, dar de fiecare dată când ajung și eu să pun mâna pe un pix sau o tastatură, în negură-mi dispare toată literatura. Ce păcat! 
În plin proces de creație am fost și-n dimineața asta, afară, cu picioarele în zăpadă și capul în ploaie. Eram în drum spre un interviu. Aveam timp. Așa că am coborât cu două stații mai devreme și am luat-o la pas, printre străduțe și amintiri din studenție. De pe bd. Carol I până am ieșit pe la mijlocul lui Magheru. Și – BUF! – așa frumos au început să curgă cuvintele mână-n mână cu necuvintele, iar profunda-mi trăire se împleticea armonios cu umila filozofie. Și aproape că nu exista niciun punct. Doar șiroaie de gânduri și pagini ce n-or să vadă niciodată lumina tiparului. 🤦🏽♀️
Am trecut pe lângă casa (la curte) unde m-am retras cu bagajele când am venit în București. În gazdă, la o băbuță ciudată. M-am oprit și m-am uitat lung. Și-am văzut geamurile mari, draperiile grele, ușa din lemn. Și aveam în minte imaginea clară din interior. Apoi m-am văzut ieșind pe poartă. Speriată și încântată de orașul ăsta mare. Și…nu, nu mai era aceeași poartă și mai mult ca sigur că nici bătrânica aceea ciudată nu mai locuia acolo. Și nici eu nu mai sunt cine am fost. Și-am început acum să mă gândesc la mine cea de atunci. Și, brusc, totul a devenit neclar. Atât de neclar, jur!
Și am continuat să merg pe străduțe întortocheate. Aceleași străduțe întortocheate pe care mergeam în fiecare dimineață în care aveam cursuri în Pitar Moș. Și, nici acum, habar n-aveam pe unde merg, dar măcar știam exact unde voi ajunge. Și am mers. Am mers. Am mers. Cu ochii mai mult pe sus, înainte, stânga și dreapta. Și-am recunoscut locuri. Și mulțimi de oameni. Și-am recunoscut frigul de toamnă. Și zgomotul de oraș mare. Și m-am lăsat cuprinsă de o bucurie și o tristețe de nedescris, în timp ce – cum vă spuneam – în capul meu se scriau volume întregi de ”articole” bestseller.
În această stare poetică, am ajuns eu unde știam că voi ajunge. Apoi, ca-ntr-un spectacol de la operă, am scos telefonul din buzunar să verific cu GPS-ul numărul din adresa spre care mă îndreptam. Și nu, n-am ieșit din stare. De fapt, nu atunci. Ci imediat după, când am văzut cum ecranul telefonului se înnegrește și, credeți-mă, n-a mai contat la ce paragraf ajunsesem cu creația mea din cap când am simțit cum… BUF!… M-am trezit. La realitate. Adevărată.
Într-o comedie eram acum! Iar eu nu mai eram scriitoare, ci actrița rămasă fără replică și talent. Deci, eram acolo. Atât de aproape de destinație! Cum să se închidă telefonul? Bătusem atâta drum… Și vremea asta nenorocită! Of, să mă întorc acasă? Să cerșesc internet de la oameni străini? Ce să fac, Doamne?! Ce să faaac?!
***
Pentru cei interesați de cum au evoluat lucrurile, ei bine, n-am renunțat! M-am agitat, m-am învârtit în jurul cozii și până la urmă am bătut la ușa unui birou. De fapt, mai multe uși. Însă una singură s-a deschis. Și, n-aveau încărcător de iPhone, dar m-au lăsat să le folosesc internetul. Interviul a decurs foarte bine! 💪🏻
