Se știe, vremea bună de afără dă starul unei fascinante nebunii în parcurile și locurile de joacă special amenajate pentru copii. Multă gălăgie, chiote, țipete, uneori la unison cu supărări, lacrimi, dezamăgiri, fac să te simți parte dintr-un spectacol ludic și interactiv, ce te încarcă cu multă energie pozitivă.
Odată cu generozitatea soarelui, se mărește și numărul orele de joacă petrecute afară. Nichita e atât de entuziasmat de ideea de a iesi în parc, încât e în stare să facă și compromisuri, fie că asta presupune să termine tot ce are în farfurie sau să renunțe la anumite jucării pe care intenționa să le scoată afară.
Parcurile reprezintă un mediu extraordinar de socializare pentru micuți. Aici Nichita întâlnește și interacționează cu copii de vârse diferite, cu caractere diferite. Tot aici am ocazia să-mi descopăr fiul, altfel poate de cum îl știam eu, observându-i reacția din timpul jocului și felul de a se comporta cu cei din jur.
Am observat că lui Nichita îi place să se joace cu copii mai mari decât el, mereu încearcă să le atragă atenție și să-și facă loc printre ei. O fi o reacție firească. Probabilitatea ca puștii mai măricei să-i smulgă jucăria din mână sau să-i bage vreun deget în ochi este mult mai mică, iar modul lor de joacă organizat este, într-adevăr, captivant.
Remarcabil! Fantastic! Sen-za-ți-o-nal! Cei mai pitici dintre pitici se impun cu stoicism, personalitatea lor complexă permițându-le să dea amploare unui show crâncen atunci când în scenă intră impresionantele jucării. Adevărat! Jucăria din mâna celuilalt copil e mai cu moț, fie ea și o simplă roată de împins. Se cam știe! Doar una dintre lopățelele din nisip va fi preferată de toți piticii, iar, din toată colecția de mingi, una singură le va face cu ochiul tuturor, în același timp. Bine-înțeles! Trebuie verificată și tricicleta vecinului, dacă tot trei roți o avea, iar scaunul nu cumva o fi mai confortabil? Hotărât! Mami trebuie să facă o magie ca bebe să dea o tură de parc cu ea, doar ca să se convingă copilul că priveliștea se vede la fel.
Hiu! Nichita ușor-ușor înfruntă aceste ispite. Pare că a învățat lecția: dacă pornește vreun ”scandal” din cauza unei jucării, ne strângem frumos catrafusele și o luăm spre casă. Pedeapsă mai mare nu cred că există. În timp ce bebe se străduie să verse cele mai înduioșătoare lacrimi, mami îi explică coerent și în mod repetat teoria despte cauză și efect.
L-am trainuit pe Nichita că lucrurile altora sunt lucrurile altora, nu ne atingem de ele fără strictul acord al proprietarului. Cum majoritatea prorietarilor sunt posesivi, acordul lor e o chestiune de noroc. Astfel, în capul lui Nichita probabil s-au ciocnit niște adevăruri, ”dăcă tot nu am voie să mă joc cu jucării străine, atunci de ce mami insistă să-mi încredințez mașinuța, mingea și alte jucării copiilor din parc?” Asta l-a făcut să devină un pic egoist. La un moment dat, își agelea o jucărie din geanta cu care ieșeam afară, apoi venea să o schimbe, insistând ca jucăriile cu care nu se joacă să rămână în geanta atent supravegheată de mine. Îmi confirma acest lucru, printr-o mutră serioasă și o replică haioasă: ”nu-nu-nu bebe, nu-nu-nu!” 🙂
Mi-am dat seama că nu e toicmai rațională premisa ”lucrurile copiilor sunt stric lucrurile lor, dar ale nostre sunt ale tuturor”, astfel am stabilit o nouă regulă, și anume – schimbul de jucării. Deocamdată situația e pacifistă așa, îi dăm mașinuța, ne dă trontineta, etc. Încet-încet, învățăm să avem grijă de lucrurile noastre, să ne bucurăm de ele, să împărțim bucuria și cu ceilalți copii.
De obicei, nu-mi place să ies cu jucării pompoase (mașină/avioane cu telecomandă, etc.) în parc, pentru că nu mă lasă inima să stric dispoziția vre-unui copil, tocmai pentru că ar fi foarte solicitată și greu de împărțit. Prefer jucăriile de bază, interactive, accesibile oricărei familii, cum ar fi: mingea, mașinuțe rezistente la șoc, bicicletă.
Copii sunt niște ființe complexe și sensibile, iar atunci când învață să se joace în mod organizat în grup, peisajul devine mirific.
[mai, 2012]
