Dacă ar fi să descriu dascălul visurilor mele – pentru copilul din mine, dar (mai ales) pentru cei doi copii ai mei, aș spune OANA MORARU. Atât. E fenomenală femeia aceasta! Ca om, ca profesor, ca vibe! Și, cel mai important, Oana nu doar spune ce spune, dar și face! Jos pălăria, Oana!
La #EpicTalk, Oana Moraru a vorbit despre un subiect care ne doare și în fața căruia ne simțim atât de frustrați, debusolați și neputincioși: relația dintre profesori și elevi. Discursul său s-a axat pe trei idei fundamentale, idei de la care (poate) ar și trebui să pornească revoluția sistemului românesc în educație.
☀️ NU copiii sunt de vină!
☀️ DA, greșelile sunt de corectat, dar nu sunt pentru intoxicat!
☀️ Ca profesor, eu nu trebuie să-l iau pe copil în clasa mea, ci – neapărat – în intenția mea și în corpul meu energetic, dacă vreau ca el să reușească!
Nu există copii leneși!
Trăim într-o cultură a blamării, marcată de o lipsă de responsabilitate între copil, profesor și familie. Adesea, profesorii se plâng de cât de dificilă este programa, dar, mai ales, de cât de indisponibili emoțional sunt trimiși copiii la școală, de unde și reiese lenea copiilor, neatenția, neimplicarea, dezangajarea.
”Atunci când un copil, fie el de grădiniță sau liceu, nu are suficientă răbdare, voință, atenție, angajare și ascultare activă – adică nu are funcțiile executive ale creierului suficient de pregătite pentru învățare – înseamnă că, din punct de vedere emoțional, acel copil are paharul gol sau pe jumătate gol”, spune Oana Moraru, consultant educațional și fondator al școlii Helikon.
Să nu uităm că dorința de a reuși este în fiecare dintre noi! Nu există ființă umană care să nu-și dorească să câștige. Să se dezvolte. Să reușească. Și nu există copii leneși. Iar afirmația ”Dacă vrei, poți!” este complet falsă. Pentru că lucrurile funcționează invers: REUȘIM SĂ VREM dacă simțim că putem!
”Voința, ambiția și puterea de concentrare apar atunci când construim suficiente momente de triumf cu copiii!”, punctează Oana.
Și, totuși, DE CE există atât de multe probleme de dezangajare în clasă?!
Copiii învață conectându-se la energia emoțională a profesorului! Și, se pare, că nu este vina lor că se plictisesc și nu ascultă în clasă.
”Noi omorâm atenția, răbdarea, ascultarea activă și voința de creștere la școală prin felul în care am formatat programele școlare. Sunt pe invers față de nevoile și curbele de efort ale copiilor. Facem mai puțin în grădiniță, deși ar trebui să facem mai mult și mai bine. Facem mai mult la clasele I-IV, deși ar trebui să facem mai puțin și în adâncime. Facem mai puțin la gimnaziu, deși ar trebui să mergem mai mult pe cercetare, colaborare și lucru în echipă. Și facem mult mai mult la liceu – 15 materii, când în Europa se predau doar 4 sau 5”, subliniază Oana.
Între 0 și 6 ani se formează capacitatea copilului de a fi atent. Atunci se sădesc bazele acelei hărnicii și dorințe de reușită. Însă, în grădinițele românești, copiii sunt considerați mici și neputincioși. Apoi încep clasele primare, unde copiii sunt dresați să gândească ecuații cu o necunoscută și fac multe exerciții care presupun trucuri de inteligență lingvistică, de tipul: ”la predecesorul numărului X adaugă suma vecinilor lui Y …”, când, de fapt, …
”La această vârstă trebuie să punem bazele gândirii matematice și ale scrisului creativ, fără accent mare pe corectitudinea scrisului, fiind conștienți că în clasele I-IV se creează stima de sine și starea de bine care te duce mai departe în viață”, explică Oana.
În intervalul claselor primare se formează complexe de inferioritate și cele de superioritate – ambele la fel de rele pentru copil. Motiv pentru care concursurile școlare academice individuale sunt toxice și sunt interzise în toate școlile din lume, inclusiv în Singapore, unde fac matematică de top și ies în vârf în testele internaționale.
”Copilul nu devine competitiv dacă îi dai șuturi în fund devreme. Copilul devine competitiv după ce a trăit o perioadă luuungă de timp în care s-a simțit bun și capabil!”, subliniază Oana Moraru.
Într-adevăr, studiile arată că – DA! – când copilul e dresat în spiritul mersului înainte arată bine pe hârtie în primii doi ani de școală, dar la sfârșitul clasei a VI-a se estompează total diferența dintre copilul care a luat-o pe repede înainte și cel care a mers în ritmul natural.
“Toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor, dar făcute în principal pentru a construi starea de bine a copilului. Un învățător deștept știe să ia programa I-IV, care este obligatorie, și s-o dozeze altfel. Să accelereze mai târziu, la clasa a IV-a, dar în primii ani de școală să creeze stări de bine, sentimentul ”pot!” Nu trebuie să fim ca la fabrică! Nu trebuie să fim cu toții din țară la același capitol, în aceeași zi”, spune Oana Moraru.
Copiii suferă, se plictisesc de școală, merg greoi, trebuie împinși la teme pentru că trăiesc în fiecare zi emoția lui ”mi-e greu!” și a lui ”niciodată nu e de ajuns!”. Pentru că sunt forțați să meargă pe repede înainte cu niște deprinderi care nu rămân, doar care creează anxietate. Pentru că îi învățăm să fie funcționali într-o școală profund disfuncțională în România.
Greșelile sunt de găsit și de corectat, dar nu de intoxicat!
ATENȚIE!!! Da, e important să se lucreze un pic mai în adâncime și să se creeze multe momente de securitate, stări de bine și de triumf, dar asta nu înseamnă că trebuie coborâte standardele academice.
Sunt atentă să punctez unde treaba nu merge bine, însă fără a intoxica copilul. Reacțiile de genul ”De ce ai greșit?!”, ”Ce-ai făcut?!” ”Se putea și mai bine!” sunt forme de abuz. Întrebarea ”de ce?” se poate pune și altfel, ca și cum îi ești aliat, să simtă că ești de partea lui, ești acolo – cu el – pe drumul lui, nu în poziția de jucător: ”Ia să vedem, unde n-a fost bine?!”, ”Nu te las așa!”
Copiii învață conectându-se la energia emoțională a omului. Ei nu sunt în clasele profesorilor, ei sunt în câmpul lor energetic. Și noi știm asta, pentru că – nu-i așa? – ne aducem cu toții aminte că, de cele mai multe ori, învățam la o materie pentru că ne era simpatică doamna și nu neapărat pentru că ne plăcea materia ei.
”Până nu faci conectare unu la unu și nu iei copilul cu tine în barcă nu mai poți fi profesor. Nu poți fi nici părinte!” accentuează Oana.
Părinții cei mai neserioși au copiii cei mai serioși angajați! Părinții care știu să se joace, sunt neastâmpărați și imprevizibili ei înșisi cu copiii, au copii foarte responsabili. Și tonici.
Părinții foarte serioși care vor să facă treaba ca la carte, profesorii foarte apăsați de menirea lor și importanța materiei lor sunt copleșiți de generație asta. Într-adevăr, există și copii cuminți. Dar cam jumătate dintre ei sunt copii învinși. Sau sunt atenți pentru că le-a fost învins spiritul.
”Nu sunt împotriva disciplinei. Eu cred în școala tradițională, riguroasă, cu standarde academice înalte. Natura umană nu învață doar din exploatare și experimentare. Copiilor le trebuie și structură, și reguli, și consecințe! Dar toate într-o zonă emoțională în care nu mă torn și nu-mi revărs supărările mele pe ei că nu merge treaba bine. Și, întotdeauna ca o mantră, atunci când simt că scap clasa din mână, înțeleg că în spatele fiecărei renunțări este și firescul naturii umane sau, de multe ori, e și o rană.” spune Oana Moraru.
”Aveți grijă să nu ”muriți” în ochii copiilor din clasă. Fiți cool, faceți glume, povestiți ce mai faceți pe acasă, faceți conexiuni și dați-le mereu miza – de ce predau asta și la ce-i ajută!” . Cu acest sfat pentru profesori își încheie Oana discursul de la #EpicTalk. Și toată lumea aplaudă!
Mulțumim, Oana, pentru că ne ești aproape și pentru toată speranța pe care o crești în noi!
***
Calitatea vieții noastre e puternic influențată de calitatea relațiilor noastre. Iar la #EpicTalk – ediția 2018 – șase personalități revoluționare din România (Mirela Retegan, Diana Stănculeanu, Oana Moraru, Andreea Esca, Gáspár György, Adrian Hadean) au fost provocate să ne vorbească despre ceea ce știu cel mai bine, despre ceea ce reprezintă sensul vieții lor și despre adevărurile pe care le-au descoperit prin intermediul profesiei lor.
Despre discursul Mirelei Retegan – Provocarea lui a fi simpatic în relația cu propriul copil! – am scris AICI.
Despre discursul Diana Stănculeanu – Oare merită să tranformăm adolescența copiilor noștri într-o bătălie?! – am scris AICI.
