Joc fotbal de la 6 ani și, ca orice copil căruia îi placea fotbalul dar nu-l prea înțelegea, susțineam echipele după culorile preferate. În cazul meu: alb și albatru. Mi-au intrat în sânge aceste culori și, culmea, odată cu trecerea timpului echipele pe care le susțineam cu interes au rămas aceleași.
De mic urmăream meciurile și obișnuiam să joc FIFA cu aceste echipe: Real Madrid, Chelsea Londra si Franța (jucătorul meu preferat era Zinedine Zidane), însă… însă momentul în care am realizat că fotbalul înseamnă ceva pentru mine a fost după finala World Cup din 2006, finala câștigată de Italia. Cine n-a auzit măcar ceva despre acel meci? Aveam 12 ani, iar Zidane – pe lângă faptul că era jucătorul meu preferat, devenise un adevărat model pentru mine. Un idol. Acela a fost meciul în care am văzut încredere și inteligență în absolut fiecare acțiune intreprinsă de Zizou: penalty, headshot-ul, momentul când părăsește terenul, tot, tot tot.
Finalul meciului l-am urmărit în genunchi. Credeți-mă, nu pot să descriu emoțiile trăite atunci. Atât de intense au fost. În plus, multe întrebări, lacrimi și chiar și nervi. Toate acestea au amplificat dragostea mea pentru fotbal și motivația de a juca și mai mult fotbal.
Iar acum, la 24 de ani, chiar dacă nu sunt un fotbalist profesionist (deh, m-am gândit la o profesie serioasă și am dat la Politehnică), pot să spun cu mâna pe inimă că o parte din mine este fotbal. Joc fotbal în continuare și-mi iese foc din ghete când sunt pe teren.
Fotbalul m-a învățat să fiu disciplinat, m-a învățat ce înseamnă să faci parte dintr-o echipă, plus – bucurie, dezamăgire, concurență, prietenie, durere, încurajare, pierdere, scop, pasiune, victorieee, ahhh da, și puțină geografie. 😀
Pentru mine a juca fotbal este o relaxare, iar ziua în care joacă echipa favorită – o sărbătoare.
[Autor: Cristian Solonaru]
