Lifestyle

#casănouă Ne-am mutat la casă nouă

În sfârșit suntem „cazați” la noua casă – un apartament la bloc, cu o cameră în plus față de ce aveam noi în trecut. Spun „în sfârșit!” pentru că suntem plecați cu tot cu bagaje de aproximativ doi ani de zile din vechiul cartier și abia la începutul acestui an am primit cheia de la dezvoltatorul imobiliar. Să vă povestesc aventura!

Mutarea de la două la trei camere

Suntem o familie mare, cu doi copiii care cresc văzând cu ochii. Era clar că ne trebuia mai mult spațiu de desfășurare. Lecțiile nu mai puteau fi făcute la masa din bucătărie și nici dormitul pe canapeaua din sufragerie nu mai părea confortabilă pe termen lung, iar de musafiri… mai bine-am fi mers noi la ei.

Eu am amânat cât am putut de mult eventuala mutare, găsind tot felul de pretexte. Adevărul era că mă atașasem de loc și de oamenii din jur; îmi erau la îndemână spațiile de joacă, școala, metroul, piața; mă împrietenisem de curând și cu o vecină care mă ajuta cu copiii; iubeam mărul care lovea în geamul din dormitor și aleea lungă și umbroasă din fața blocului. Ideea unei schimbări mă obosea până în măduva oaselor, ba chiar îmi dădea o dubioasă stare de anxietate.

S-a încăpăținat soțul să facem pasul acesta și a „alergat” aproape de unul singur pe internet și teren până a găsit câteva propuneri de locuințe bune și accesibile. Căzusem de acord să fie bloc nou, dar insistasem eu să rămânem neapărat la etajul unu, să nu fie cu vedere la bulevard și să avem metroul aproape. Am găsit apartamentul cu pricina și, în sinea mea, m-am bucurat tare că blocul e încă în construcție și nu eram nevoiți să ne mutăm „mâine”.

Promisiune vs realitate

În februarie 2018 eram la notar pentru semnarea precontractului și știam că în aprilie 2019 urma să ne mutăm la #casănouă. Deci, exista suficient timp să ne obișnuim cu ideea mutării.

Între timp, se accentuaseră câteva îndoieli legate de școala unde aveam copilul înscris. Ne-am tot gândit și răzgândit, ne-am consultat și cu unii și cu alții și ne-am hotărât să facem marea schimbare în toamna lui 2018. Așadar, ne-am mutat cu două anotimpuri mai devreme în cartierul unde se înălța blocul nostru. Doar că în chirie.

Acel aprilie din promisiunea dezvoltatorului imobiliar s-a transformat în octombrie și, cu insistență, a devenit ”realitate” în ianuarie 2020. Lucrările au întârziat aproape un an de zile și nu era pandemie atunci. Partea cu nerespectarea termenului e un scenariu tipic pentru dezvoltatorii imobiliari (cel puțin) din București, deși eu speram să fie ca-n Paris și să ne anunțe că e gata apartamentul cu două luni mai devreme decât estimaseră ei.

În fine, sunt bucuroasă că (totuși) blocul e finisat, la fel și curtea din complex, cu tot cu locuri de joacă și verdeață, așa cum prevedea proiectul, iar noi suntem – în sfârșit! – la casa noastră. (Nu, nu mi-a plăcut în chirie, deși tot trei camere avea apartamentul.)

Complex rezidențial: pro și contra

Am vizitat mai multe blocuri noi, respectiv complexe rezidențiale din București. În majoritatea cazurilor, blocurile sunt foarte apropiate unele de altele, verdeață aproape că nu există, holurile nu sunt luminate natural, locuri de joacă zero.

Dar sunt și proiecte mișto, blocuri cu design modern, curte interioară frumos amenajată, cu verdeață care rezistă și în sezonul rece, cu terase spațioase în loc de balcoane și alte detalii care fac diferența (și la preț, desigur).

În complexul în care locuim acum sunt 6 blocuri. Distanța dintre blocuri e relativ acceptabilă și, spre mulțumirea mea, lumina intră din belșug în casă. Avem și două locuri de joacă, plus un spațiu de făcut mișcare dedicat adulților. Gazonul e verde, iar copăceii – destul de tineri.

Inițial mi se părea ciudat ca blocurile să fie îngrădite. Cum, să am mereu la îndemână cartela de acces în complex? Să sun la interfon? Să rog portarul să-mi deschidă?

Acum, însă, mi se pare atu-ul principal al unui astfel de loc. Pentru că, pe lângă faptul că îți garantează un plus de siguranță și confort (nu traversează orișicine și orișicând alea din complex, iar bicicleta o găsești în fața blocului chiar dacă nu ai legat-o cu un dispozitiv antifurt, de exemplu), într-un complex rezidențial se formează mai ușor o comunitate. Ne zâmbim și ne salutăm între noi,  iar eu am sentimentul că sunt într-un orășel mic sau, mai bine, undeva în vacanță, într-o stațiune la mare (că tot sunt pescărușii din parcul IOR care fac gălăgie pe aici).

Ok, un complex rezidențial nou nu poate exista fără un grup privat pe Facebook. Ceea ce ajută, în principiu. Ne cerem sfaturi (cu cine ați lucrat pentru perdele?), facem sesizări (e o infiltrație de apă în parcarea subterană), distribuim informații (a fost găsită o pisică maro), etc.

Dar tot aici e locul unde se adună frustrări, comentarii răutăcioase, arătat cu degetul și, bineînțeles, muulte poze (uite, vecinul a montat aerul condiționat în exteriorul balconului; alălaltu’ a parcat anapoda și știu eu că e în vizită la vecinul de la nu știu care etaj; eu nu plătesc întreținerea locului de joacă pentru că nu am copii sau, mai grav, am nevoie de liniște când vin de la muncă, nu de urlete de copii). Și e suficient să vină cineva cu postarea, că imediat se și adună lume la comentarii, de mă și întreb de unde atâta timp și energie.

To be continued

Revenind la casă și acasă, îmi propun să fac o serie de articole #casănouă în care să vă povestesc despre amenajarea interioară, despre alegerea mobilierului, despre cum ne-am luat țeapă cu un designer care (bănuiesc) s-a inspirat el mai mult de la noi și noi deloc de la el, despre camera copiilor (care acum e în lucru) și alte lucruri de genul acesta. Ce spuneți, sunteți curioși să le aflați?

Tina

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *