Sunt atât de frumoase și miros a copilărie. Romanițe, așa le știu eu. Simple, firave, năucitoare. Îmi era dor să mă așez în mijlocul lor și să le culeg, una câte una, exact așa cum făcem când eram mică.
Aveam mai multă răbdare și veselie atunci, acum însă sunt mai atentă la formă, culoare, emoție. Îmi aduc aminte că le aveam lângă gardul din strada Dimitrie Cantemir, unde întindeam pătura și – cu prietenele mele vecine – în timp ce ne jucam, strândeam flori de mușețel.
Un pic mai încolo de casă, era un câmp acoperit de astfel de flori mici ce zâmbeau cerului și lumii întregi. Alergam (tot în gașcă) și ne ascundeam printre ele. Am tabloul foarte clar în minte, doar că – nu știu de ce – în amintirea mea, romanițele erau atât de înalte încât chiar formau o ascunzătoare bună. Această informație mi șe pare ușor suspectă acum și, mă gândesc, poate că doar eram eu prea scundă de le vedeam așa ”imense”. Oricum, prefer să păstrez în amintire varianta tabloului original, are ceva de poveste în el.
Sunt tare bucuroasă că anul acesta vom avea romanițele noastre. Curate și nepoluate. Vom face ceai și nu numai. Din moși-strămoși se știe că beneficiile acestei plante sunt nenumărate, atât intern, cât și extern, muşeţelul lăudându-se cu acţiuni cicatrizante, calmante, antispastice, antiinflamatorii etc.
Ca notă informativă, compuşii activi ai florilor de mușețel îşi păstrează calităţile timp de un an, dacă sunt uscate într-un loc întunecos şi uscat. Așa am făcut și noi, iar acum miroase a câmp și libertate în camera în care le-am depozitat.
Câmpul din imagine e fix lângă Dunăre, vis-à-vis de Isaccea, pe malul ucrainean, imediat lângă vama care urmează să se deschidă în regim de trecere bac, Orlovka – Isaccea.
