solonaria
Lifestyle

35 & Counting!

E încă 22 martie, Ziua mea! Am culcat copiii și vreau să las aici niște gânduri, ca un ”cadou” mie, pentru acum și, mai ales, peste ani, când voi reciti cele scrise.

35 de ani. Atât am adunat. Și-ncă de la începutul anului îmi propusesem să mă sărbătoresc la salon, cu o schimbare de look by Geta Voinea. Nu culoare (deși observ că mi se colorează de la sine părul și nu în nuanța pe care mi-o doresc). Ci o tunsoare. Una scurtă, chiar, și nu neapărat ca să-mi fie mai ușor cu pieptănatul, cât pentru a înjumătăți (măcar) volumul firelor împrăștiate prin toată casa.

Dar iată că avem o lecție de învățat: despre lume, despre viață, despre noi. ”Forever is our today” și, mai ales, când universul are alte planuri cu noi, ar fi bine să ne adaptăm, mai degrabă decât să ne încăpățânăm. Și asta am făcut, aici, în autoizolare (despre care am scris AICI). Cu un coc în vârful capului, fără rujul meu ”salvator”, cu cremă de noapte pe timp de zi și cu aceeași ținută pe care o port de o săptămână încoace, eu am supraviețuit încă unei zile de 22 martie. Și spun ”supraviețuit” pentru că încă n-am învățat să trec cât mai firesc peste această zi. Nu știu… sunt și încordată și emoționată, și fericită și nemulțumită, și deschisă și antisocială, of!

A fost o zi mai frumoasă decât puteam să mi-o planific eu. Am lăsat-o să curgă… în firescul ei. Și au avut grijă oamenii din jur – mai apropiați și îndepăratați – să o facă specială.

De exemplu, copiii s-au șușotit din timp cu cadoul. Au meșterit câte o inimă în spatele casei. Nu știu din ce material e, dar e tăiat cu ferăstrăul (au implicat și adulții în schemă, dar ideea le aparține în totalitate și sunt tare mândri de ea). Băiatul cel mare, Nichita, s-a trezit cu noaptea în cap ca să umfle baloane cu taică-su, atât de nerăbdător era. Micuțul Robert s-a ridicat și el din pat, deși uitase că e ziua mea. Apoi, pe tradiționala linie melodică ”E ziua ta” de 3 Sud-Est, toți cântam, dansam, ne îmbrățișam și ne făceam urări sofisticate. Iar când am intrat în bucătărie… ne aștepta acolo o masă mai ceva decât masa de Crăciun. Și, să ne înțelegem, vorbim de micul-dejun. Se ocupaseră socrii mei. Nu știu când și cum, căci aici, în sat, nu funcționează cu ”food delivery” .

Am vrut să-mi spăl farfuria, dar a sărit fi-miu ca ars și m-a dat la o parte de la chiuvetă. Cică azi n-am voie să fac nimic. Ah, da, uitasem să zic, tot el s-a oferit să mă servească cu feluri de mâncare, ba îi venise și ideea să-mi dea cu furculița în gură, dar l-am asigurat că nu sunt bolnavă, mă descurc (încă). : ))

Și-am primit mesaje toată ziua. Multe mesaje. Pe Facebook, Whatsapp, telefon. De la oameni apropiați, îndepărtați și chiar străini. Iar odată cu aceste mesaje – bucurie și energie bună.

A fost o perioadă când am scos data nașterii de pe Facebook, ca să… să nu știu ce să(-mi) demonstrez. Acum, că am mai crescut (sper), am învățat să mă umplu de fiecare mesaj primit de ziua mea. Fie el și un simplu ”La mulți ani!”, minunat mi se pare! Și-am înțeles că avem nevoie de dragoste și atenție nu doar din partea familiei, ci și dincolo de ea. Iar ziua de naștere poate fi o ocazie bună să le primești, într-o doză mai mică sau mai mare, dar importantă!

Sunt mesaje pe care le-am citit și recitit. Poate că ar fi bine să le pun laolaltă undeva pe hârtie, să mă încarce în zile mai grele. Acum însă rămân recunoscătoare pentru ziua de azi, care nu a fost cu soare, dar s-a-ntâmplat într-o duminică (aka Sunday), așa cum mi-am dorit.

Vă mulțumesc pentru mesaje și urări. M-ați făcut să mă simt norocoasă. Aniversarea aceasta, care a picat în toiul răspândirii coronavirusului, a avut rostul, farmecul și pacea ei. Mulțumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *