8 ani!
8 ani de când eu cânt numele Nichita și tot atâția de când am ținut – pentru prima dată – în brațe tot Universul! Era vineri seara când a venit pe lume, la CF2 București, 25 iunie 2010. O, Doamne, cât de tare-mi bătea inima atunci! Atât de tare încât nu se-nțelegea clar dacă geamurile maternității vibrează de la beat-urile celor de la Metallica, venite din direcția Romexpo, sau de la propriile-mi emoții și vocalize în ”OMG” major. Apoi l-am văzut – firav, luminos și viteaz – și am înțeles despre ce e MAGIA.
Victorios – așa se traduce Nichita din greacă. Eu, însă, i-am găsit noi semnificații. În inima mea, Nichita mai înseamnă iubire și curaj, bucurie și sinceritate, putere și lumină, joacă și infinit.
Nichita e un copil vesel și bun. Lipicios și plin de inițiativă. Iubește sincer și-l dor neadevărurile. E năzdrăvan, curios și sufletist. Îi place să eclipseze. Acasă, în parc, peste tot. Tot ce își dorește este să fie văzut.
Mănâncă puțin și are energie cât pentru toată familia. Vorbește întruna și nu se mai satură de joacă. Râde. Mult și cu poftă. Nu-i place să piardă. Și nu se lasă până nu câștigă. La alergat, e mai rapid decât Fulger McQueen, iar la fotbal – e neînfricat în poartă. Dincolo de vorbe, există și dovezi: cupele din bibliotecă.
Cu un devotament de tip rusesc, Nichita e trup și suflet pentru România. E mândru de țară, de limbă, de ie și tricolor. Acoperișul casei, florile, fluturii și până și casetele cu răspunsurile corecte din cărțile cu activități, toate le colorează în roșu, galben și albastru. Și, credeți-mă, nu de la noi moștenește patriotismul ăsta sincer.
De curând a descoperit șahul și nimeni nu-l poate opri din entuziasm. Joacă pe bune și deja are victorii ”mat” în fața unor jucători avansați. Fratele meu e unul dintre ei. Ha!
Nichita ne-a învățat despre viață mai mult decât am putut noi să-l învățăm pe el. Și, cumva, cred că noi – părinții lui – creștem odată cu el. Alături de el.
Am trecut prin multe împreună, clar. Iar pe lângă nenumăratele lecții de dragoste necondiționată și ”trăiește clipa!”, Nichita ne-a învățat ce înseamnă cu adevărat teama, durerea și neputința. Aproape c-am murit cu el prin spitale și vizite la doctor, în timp ce el continua să se joace, să râdă, să ne îmbărbăteze. Ce forță!
De 5 ani, 9 luni și 5 zile Nichita e frate mai mare. Probabil, cea mai grea misiune a sa de până acum. Cum se descurcă? Uneori nici eu nu înțeleg!
L-am întrebat ce-și dorește de Ziua lui. ”Să pot să mă transform în ce vreau eu, așa… ca Spider-Man, de exemplu!”, mi-a răspuns. Descurcăreață de fire, l-am direcționat către Zâna Bună și am insistat să aflu ce cadou – din ăla adevărat – ar vrea să primească. Și am aflat: ”Imm, să nu ne mai certăm!” Apoi am amuțit, eu! […]
De Ziua lui am venit la mare. Un soi de tradiție. Marea și nisipul îl fac nespus de fericit. Ah, daa, și Valentin – prietenul lui de-o viață!
Și… ca să trec și la urări, îmi doresc pentru Nichita, dincolo de toate, să fie iubit pentru cine este și să aibă motive să râdă în fiecare zi, din tot sufletul. La mulți ani, Nichita! Mami, și tati, și Robert, și tigruț, și mulți alți oameni te iubesc. Infinit!
❤️❤️❤️