Primii pași și gata, poți vorbi de un pitic curajos, dornic să exploreze lumea cu un soi de independență mai greu de acceptat de către părinți. E uimitoare ambiția și îndrăzneala bebelușilor, efortul constant și puterea lor de a-și înfrunta frica, antrenamentul lor zilnic pentru a reuși să meargă singuri, indiferent de numărul și gravitatea căzăturilor.
Îmi amintesc cu drag și muultă mândrie de primii pași ai lui Nichita. La nici 10 luni împlinite, întorși acasă după o plimbare lungă prin parc, iată că-mi zăresc piticul înaintând spre o anume jucărie fără a se sprijini de nimic, 1,2, 3, buuuf! Am îmărmurit! – de bucurie, de emoție, de nedumerire. Fără să scoatem o vorbă, eu și tati ne-am uitat întrebător unul la altul, căutând acea confirmare – ”văzurăm oare bine?”. Și da!, am văzut tare bine, Nichita nu s-a lăsat deloc intimidat de prima căzătură, a uitat și de jucăria spre care țintea, acum preocuparea lui era exersarea mersului de rățoi top-model.
Adevărata aventură începuse. Simțeam cum își cucerește autonomia, impunându-și, din ce în ce mai mult, autoritatea. Micuțul-ghid stabilea traseul plimbărilor noastre, eu trebuia să-l urmez, mai mult îndoită de spate, de frică să nu se dezechilibreze. Ușor nu era, însă când îl vedeam așa haios și ambițios, atrăgând laude și priviri pline de admirație, îmi înflorea sufletul de fericire.
Pe lângă temperamentul activ, de explorator înverșunat, probabil, succesul și curajul primilor pași se datorează și faptului că nu am folosit premergător, ante-mergător și nicio altă invenție promovată drept utilă în dezvoltarea mersului la copii.
Tati îl răsfăța regulat cu masaj, optam zilnic pentru joaca de-a gimnastica, ajutându-l astfel să-și întărească mușchii. Pe lângă toate astea, l-am lăsat pe Nichita să exerseze singur, ținându-se de mobilă, pat sau perete. Chiar și atunci când îmi cerea mâinile ca să-l plimb prin casă, făceam în așa fel încât să aleagă varianta mersului de unul singur. În acest fel, căpăta mai multă siguranță în forțele proprii, îndrăznind să ia pulsul primilor pași mai repede și mai ușor.
Inițial, nu mă documentasem și-i pregătitem piticului un premergător de marcă (că de, credeam orbește în reclamă). Era indicat pe el 6+, așa că la aniversarea de jumătate de an am desfăcut cutia! Proastă mișcare! A doua zi, la vizita de rutină la medicul-pediatru, aflasem că premergătoare pot fi extrem de periculoase și sunt stric interzise până în momentul în care bebe are musculatura suficient de dezvoltată pentru a se ridica de unul singur în picioare (adica pe la 8 luni).
Cu acest tip de ”ajutoare” riscam ca bebe să se obisnuiască cu ideea de a fi sprijinit mereu, iar curajul de a merge singur să întârzie cu mult, musculatura i-ar fi fost forțată, iar tendința ar fi fost aceea de a merge în vârful degetelor.
Bine că păstrasem factura, am împachetat produsul ”miraculos” ce promitea siguranța primilor pași și l-am returnat de îndată, cu argumentele de rigoare. A mers! 🙂
