coronavirus
Lifestyle

7 zile în autoizolare & counting

Săptămâna trecută s-au închis școlile și grădinițele iar asta m-a speriat mai tare decât coronavirusul. Am făcut de îndată bagajele (copiilor) și am plecat la cei mai apropiați bunici (de București). Adică în Ucraina. În zonă liniștită, stați fără grijă, pe teritoriu românesc, la o aruncătură de băț de Galați. Am trecut patru vămi. Toate goale. România – Republica Moldova, apoi Republica Moldova – Ucraina. Moldovenii ne-au recomandat o aplicație prin care să fim la curent cu vămile care urmează să se închidă în următoarea perioadă, ucrainenii însă ne-au întâmpinat cu termometrul la frunte. Toți sănătoți, bine ați venit!

Eu n-am venit aici cu gând de stat. Ci mai degrabă să las un copil, ca să pot supraviețui cât de cât cu lucrul de acasă. Pe bune, am la mine o ținută de zi și alta de noapte, iar duminică e ziua mea. 35 de ani, mamăăă!

Ce pot să spun? Mi-am dat seama pe drum, în timp ce ascultam EuropaFm, că s-ar putea ca situația să fie mai complicată decât pot eu să îmi imaginez. Numărul celor infectați cu noul coronavirus creștea de la un buletin de știri la altul. Am pierdut numărătoarea, însă în zilele următoare am aflat că și granițele Ucrainei se închid, iar dacă alegem să ne întoarcem în București, nu ne vom putea vizita copilul (sau… copiii, în cazul optimist în care insistau bunicii să stea cu amândoi nepoții). Hmm, pentru o perioadă, cred că îmi convenea scenariul. Ooops, iar gândesc cu voce tare!: ))

Și dacă n-am avea televizor și Facebook, am fi simțit că e pace și primăvară pe Pământ. Atâta liniște și floare e aici. Curtea e mare, ulița pustie. Copiii își schimbă hainele de trei ori pe zi, într-atât de ocupați sunt prin grădină. Udă florile, au sădit ridichi, bat cuie în gard… Doamne, nici nu vreau să aflu tot ce fac!

Avem și mâncare! Din aia de care nu găsești în niciun restaurant din lume. Bunicuța ne răsfață începând cu micul dejun și până la cină. Dacă mă vedeți mai grasă când mă întorc în București, vă asigur, nu sunt însărcinată. : ))

Cu tot răsfățul de aici, tot simt un soi de anxietate. Și neputință. Nesiguranța acestei perioade n-are cum să nu te afecteze. Cât va dura autoizolarea? Cum ne vom descurca de acum înainte? Vom fi bine? Mai mergem în Grecia vara asta? E totuși foaaarte greu să lucrezi de acasă, în timp ce trebuie să-l ajuți pe un copil la teme, iar pe celălat să-l adormi la prânz; să te uiți cu un ochi în calculator și cu celălalt la ce fac copiii în curte; să îi verifici cât de bine s-au spălat pe mâini; să răspunzi la o mie de întrebări care încep cu ”Mama,…”.

Și mi s-a făcut dor de munca de birou, de București, de viața ”grea” de dinainte de coronavirus. Cred că au înflorit magnoliile în cartierul unde lucrez, iar IOR-ul e plin de verde, alb și roz. Aerul poate e mai puțin poluat acum, mașinile (sper) stau în parcare.

Dar mai stau cuminte și recunoascătoare aici unde sunt, că e rai pentru mine și familia mea, care… Sincer vă spun, nu cred că supraviețuiam toți patru, atâtea zile, într-un apartament strâmt din capitală. Mă rog acum ca bunicii (părinții soțului) să aibă răbdare cu noi, că provizii în beci am văzut că au destule.

Tina

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *